Noaptea adanca ce te mananca

noiembrie 27th, 2007
Azi mi-e foarte somn. Foarte, foarte somn. Recunosc, li se
intampla si oamenilor care-si refuza dormitul si caderea in
incontrolabil. Cu ochii aproape inchisi, cu degetele mai mult de capul
lor decat de al meu, nu ma pot abtine sa nu notez o alta sambata . Sau
era vineri? O voi uita si pe ea in felul meu, amestecand-o cu alte
luciditati.  
 
Orasul si-a deschis din nou bratele multe, de caracatita gigant ,
si mi-a primit umbletul de noapte. Ne era dor, nimic nu parea sa se fi
schimbat, ne-am regasit bucuria imbratisarilor usor infiorate de frig
sau de emotie, cine mai stie, eu imbratisam straduletele cu pasul si
privirea, stradutele ma imbratisau pe mine cu ingustimea primitoare, cu
intunericul care se lasa patruns lent, descoperit piatra cu piatra.
 
Dupa concert, oamenii pleaca inspre alte locuri, cu alti oameni.
Eu spre un alt concert, din care prind sfarsitul. Un sfarsit fara
emotii care sa se fi adunat pe parcurs, asa ca ma minunez doar de
virtuozitatea instrumentistilor. E alta lume aici, o lume ceva mai
rece, mai rationala, care aplauda cuminte, dincolo s-a strigat, s-a
topait, bucurie vs euforie. Al treilea loc e ascuns de petrecaretii de
fiecare weekend, doar cateva fane insistente au reusit sa tina pasul
drept si ochiul deschis si sa se insire pe langa mesele pe care trei
trupe cunoscute si "fantastice, fata!" si-au aruncat berile, chitarele
si bocancii.  Baietii, cu aceleasi tricouri cu care au fost pe scena,
dar cu alte gesturi, canta unii pentru altii, unii din repertoriul
altora, iar noi mergem in alta camera, bem Martini si vorbim tampenii.
E sambata si e noapte, cui ce-i pasa? De alaturi se aud coruri bete,
din boxe oarece muzica din mainstream, in stanga se fac planuri marete,
utopice, iar dusmanul postmodernismului, aflat in dreapta mea, canta Brain
Damage la ukulele, cu partitura intre doua pahare. Cald-rece,
cald-rece, curge noaptea. 
 

Acum ma duc sa adorm. Pe fundalul somnului va rula filmul ala. 

uit

noiembrie 19th, 2007

- Ce faci, Umma? – asa ma intreaba uneori oamenii, cand ne intalnim prin locuri. Vad ca asteapta sa stiu ca intalnirea e de fapt o reintalnire , ca altadata am ras impreuna, poate ne-am si ingrijorat simultan. Se intristeaza incurcat cand ochii mei zambesc fortat prietenos, in timp ce cauta pe dinauntru un semn cat de mic de la care sa inceapa amintirea. 

Am uitat oameni si probabil ca si eu am fost uitata de oameni, doar ca pe aceia care as fi vrut sa nu ma uite nu-i intalnesc niciodata. Ce bine!

Aceia care as vrea  sa ma uite, in schimb,  nu pleaca defel. Ce rau! N-ai cum sa uiti daca te tot uiti. M-am obisnuit cu umbrele astea care se tin scai de drumurile mele, dar cateodata imi vine sa le dau un branci  si sa le spun:  da-te, ma, la o parte, ca-mi iei vopseaua.

niste filme, niste vorbe

noiembrie 16th, 2007
Iar e ceva in aer. De fapt tot timpul e, dar nu mereu sunt constienta de asta. Lali scrie pe blogul ei
o insemnare nascuta dupa lectura unei carti a lui Houellebecq, dupa o
zi, nimeresc in toiul unei dezbateri de fumoar, evident, tot despre
Houellebecq, iar azi, intrand pe blogul lui Vasile Garnet,
aflu ca acelasi Houellebecq si-a ecranizat propria carte,
"Posibilitatea unei insule". Am vazut si ecranizarea "Particulelor
elementare", in regia lui Oskar Roehler, dar filmul nu se ridica la
nivelul cartii. Probabil scriitorul a fost de aceeasi parere, asa ca a
hotarat sa-si regizeze el insusi "Insula". Inca un film, asadar, pe
care il voi pandi, asa cum pandesc cam de un an si "My Blueberry
Nights", ultima isprava a lui Kar Wai Wong .
Apropo, am vazut de curand "Eros", un film cu trei parti si trei
regizori: Wong Kar Wai, Michelangelo Antonioni si Steven Soderbergh ,
castigator al Oscarului in 2001 pentru filmul "Traffic", nominalizat in
acelasi an pentru " Erin Brockovich " si posibil nominalizat anul acesta
in calitate de producator executiv al filmului " Michael Clayton ". E de
vazut, dar si de ascultat. Segmentul meu preferat e cel asiatic.
 
 
Sa ma achit si de leapsa de la Vasile. Cuvinte si expresii noi in limba "blogheza":
- blogoman (un fel de blegoman-capsoman  al blogosferei)
- cobloguitor (vecin si "pretin", dar pana la un punct, si anume punctul pe i)
- blogoteca (locul unde oamenii danseaza din burice… buricele degetelor) 
- blogoslovitule! (asta e de bine, chiar de foaarte bine)
- ia mai da-te-n blogul tau de-aici! (si asta e de bine, ce?)
- ne jucam in fata blogului (pai nu?)
- blog job :D (asta-i de pe vremea WBN-ului)
 
Mai ziceti voi. Lali? m2? Mack? Aprilsea? Raton? Alma?
 
………
 
Si incepusem insemnarea atat de serios! 

 

Leapsa de demult: scrisoare imaginara pentru copiii mei

noiembrie 13th, 2007
E de asta-vara, de la Viciu, atunci cuvintele aveau cozi scurte.
E o tema grea. Ce le-ai spune copiilor tai? Pai nu prea le-as spune. In loc sa le dau
sfaturi, as prefera sa ma joc cu ei. Sa le strecor tot asa, in joaca,
principiile mele, fara sa ma astept sa le respecte, dar dorindu-mi sa si le construiasca pe ale lor. Sa-i ascult cand au
nevoie de asta, sa-i las in pace cand n-au chef de vorbe. Sa-i laud
pentru ce fac bine in loc sa-i critic pentru ce fac rau. Sa-i fac sa se
simta importanti, dar nu buricul pamantului, sa-i ajut sa-si recunoasca defectele si slabiciunile si sa nu
se rusineze de ele, apoi sa descopere domeniul in care pot fi
buni. Nu neaparat cei mai buni. Sa evite extremele. Sa nu vada monstri in oglinda.  Sa gaseasca oameni ca ei. Sa nu fie sterpi. Asa as vrea. 
 
 
Dragii mei copii (cum altfel ar putea incepe o scrisoare, fie ea si imaginara?),
 
De mine nu va veti aminti cand veti simti miros de cozonac.  Nu va
veti aminti nici ca m-am certat cu profesorii vostri pentru vreo nota
nedreapta. Nu. Pe mine veti da vina atunci cand va veti trezi
neajutorati intr-o jungla in care nu veti sti sa va adaptati. Poate ca
nici nu veti dori sa va adaptati, pentru ca veti crede si voi ca
singura abordare fireasca a lumii este politetea si singura abordare a jocului
este corectitudinea. Eu voi fi nefericita atunci, imi voi spune ca ar
fi trebuit sa va invat legile minciunii, ale datului din coate, ale
strigatului, batutului din picior si injuraturii. Ar fi trebuit sa va duc la petreceri unde
oamenii beau si arunca bani in manelistul de pe scena pentru inca una
de-aia, de suflet fara numar. Ar fi trebuit sa va interzic sa cititi si sa
ascultati muzica depresiva. Sa va fi adus, in schimb, un televizor in
camera, ar fi fost un profesor mai bun decat mine, v-ar fi invatat de
mici sa dati din buric, sa grohaiti la Vacanta mare, sa va fraieriti
colegii de clasa vanzandu-le chinezarii cu eticheta schimbata, sa
calcati pe muribunzi si cadavre, sa-l pocniti pe cel slab doar asa,
pentru ca puteti. Tu, Mihai, ai fi ras zgomotos cand ai fi vazut-o pe
Mirela, colega ochelarista, patata de sange menstrual, iar tu, Ioana,
n-ai simti pic de vinovatie cand l-ai seduce pe iubitul celei mai bune
prietene. Ai fi doar curioasa, ce-i rau in asta? La urma urmei, Mirela
e o tocilara, n-o sa-si taie ea venele pentru o gluma si-un hohot
colectiv, iar prietena aia cea mai buna oricum nu-l facea fericit pe
baiatul acela. Iar daca afla si nu iarta inseamna ca n-a fost, de fapt,
cea mai buna prietena, ci o ipocrita intoleranta . Si, nu-i asa, mai
bine sa planga mamele lor decat mama voastra.
Imi cer iertare , dragii mei, pentru ca v-am incurajat sa fiti
creativi si utopici in loc sa va bag pe gat texte despre eficienta,
organizare si cantitate. Imi cer iertare pentru ca nu v-am spus
niciodata ca vi se cuvine totul. Imi cer iertare pentru anii de
suferinta care vor urma, pentru petrecerile de la care veti pleca,
pentru ca va vine sa vomitati din cauza muzicii, pentru hainele cu
sclipici , pe care le veti considera kitsch si nu le veti purta,
facandu-i pe copiii din cartier sa va considere niste ciudati. Imi cer
iertare pentru ca v-am invatat sa recitati "Gandacelul" si "Moartea
caprioarei" in locul "versurilor" de la "eu si prietenele mele avem
bani, avem lovele" si "suna telefoanele ca dracii si vin milioanele cu
sacii, sunt inteligent, inteligent." Nu v-ar deranja cand le-ati auzi
in fiecare seara de la vecinul de deasupra, iar sambata chiar de la
discoteca din parc, frecventata si de odraslele angajatilor de la
Protectia mediului , copii adaptati la lumea in care traiesc, nu ca voi.
Imi cer iertare pentru ca v-am recomandat filme stranii in loc sa va
las sa va uitati la episodul 1693 din "Elodia se intoarce", ca sa aveti
subiect de conversatie a doua zi, la scoala. 
Si imi mai cer iertare pentru ca n-am stiut mereu sa va iau in
brate si sa va spun ca o sa fie bine, ca uneori am fost trista si n-am
ascuns asta, ca alteori am fost capricioasa, ca am scris, am citit sau
m-am uitat in gol in loc sa fac sarmale, ca nu v-am promis niciodata ca rezolva mama si
cu Testele Nationale, si cu Bacul, si cu admiterea la facultate.
Imi pare rau, dragii mei, pentru ca nu v-am invatat ca oamenii
sunt obiecte de consum si pentru ca nu v-am contrazis atunci cand
sustineati ca iubirea e ceva care nu se termina niciodata. Pentru ca am
insinuat ca sexul e bun numai atunci cand nu ai dori sa fii cu nimeni
altcineva in momentul ala, pe cuvantul tau de onoare. Ca altfel isi
pierde din valoare si din magie si ajunge curand sa se confunde cu
urinatul la gard. Imi pare rau pentru toate deziluziile care vor veni,
pentru toate revelatiile urate, pentru toate tradarile si bolovanii din
cosul pieptului, dar daca ar fi s-o iau de la capat, as face la fel.
Iar si iar.
 
 

 

Pe campul cu viorele

noiembrie 11th, 2007
In loc de paranoia, ne-am dat nume si irisi. Era o dupa-amiaza de toamna dintr-un alt an. 
- Cum, nu ti-am spus niciodata ca…, am intrebat-o.
- Nu, noi am inceput cu  partea hard, ne-a ocupat tot timpul atunci, acum umplem golurile.
 
Imi place sa umplem impreuna goluri, imi place ca pune intrebari
cu delicatete, imi place ca nu-si dovedeste prietenia doar dandu-mi
dreptate. Jocurile de cuvinte vin firesc, ca niste pauze intre teorii
grele, iar la telefon intrebam in acelasi timp, pisicos: ce faci, bunny, ea, si ce faci, copilut,
eu.. E o viteaza la volan, o admir fara invidie, fricile noastre sunt
complementare, eu ma duc printre oameni, ea printre masini. Si e asa
frumoasa, i-ar fi fost de ajuns chipul, n-ar mai fi fost nevoie de
noblete. Cele doua frumuseti n-o fac fericita, am impresia ca mai mult
o incurca, daca ar fi urata, viata i-ar fi mai plictisitoare, dar si
mai usoara, ar putea sa se planga, oamenii ar intelege-o, ar da din
cap, i-ar spune fara convingere ca frumusetea interioara e mai
importanta, iar ea, sub umbrela unei amagiri scuzabile, ar putea fi
adesea rea si acra. 
Scrisul ei parca ar sta cu bratele incrucisate, ca sa nu primeasca
energii din afara, desi ea de fapt seamana mai degraba cu o fata
dintr-un videoclip, care merge pe strazi cu o inima uriasa in brate.
- Ce te faci cu nebunii, ce te faci?
- Ii iubesti, ce altceva sa faci?  
Cand schimbam  muzici, ne entuziasmam feminin, cu gura pana la urechi: ce triiiist, ma! Si ce frumooos!
Muzica intra imediat in heavy rotation si devine miere si otrava care
se scurg dinspre boxe inspre urechile pregatite pentru orice si totusi
surprinse mereu. Toxina boxulinica. 
In dimineata in care m-am trezit cu falfaitul in urechi, mi-a explicat pe loc motivul: e de la altitudine, ca tu esti mereu cu capul in nori
Iar cand m-am intors cu o diploma de la un curs, s-a minunat cat pot fi
de "diplomata". Atunci m-am gandit ca as fi preferat sa fiu eclera, dar
tot ea m-a convins ca nu e buna dorinta asta, pentru a fi ecler ai
nevoie de filling-feeling, iar eu atunci aveam alte treburi, care nu
suportau amanare . Fillingul cu feeling stie sa puna piedici perfecte,
caderea e placuta, adevarat, dar pana te ridici, pana te dumiresti pe
unde te afli, vin aia din urma.
- Poate ca uneori ne doare in piept pentru ca
ne strange viata in brate, protector, mi-a zis in alta zi campul meu cu
viorele. Era ziua cu ekg agatat la rever.
- Da, copilut, doare, doare tare si ceea ce ar trebui sa ne faca fericiti. Nu raneste, dar doare.
Apoi, firesc, vorbim despre rani:
- Nu e ironic ca ni le aratam doar celor care
tin la noi si care credem ca nu ne vor rani, dar ajungem sa ii ranim pe
ei? Si ei fug, pentru ca nu mai pot duce, iar noi sfarsim suferind ca
i-am pierdut.
- Ca sa nu ii piarda pe cei dragi, unii ajung sa
presteze si in fata lor aceleasi clovnerii, punandu-si mastile de
strada, masti menite a fi aratate doar strainilor. De teama sa nu-i
piarda pe cei dragi, unii ii transforma in straini.
- Uneori iti vine sa cauti oameni carora sa nu
le pese de tine si care sa te asculte fara niciun risc. Dar ce rost ar
avea sa le vorbesti, daca nu le pasa ?
 
Cand obosim de paradoxuri, mai tacem, mai umplem
goluri nepericuloase, ne mai cumparam ceva nou, ne mai uimim cu o
piesa, cu un citat dintr-o carte. Uimirea nu e insa decat startul unui
nou sir de intrebari, de teorii, de paradoxuri. De la o gluma despre
cafeaua mocca ajungem la victime:
- Exista victime devenite agresori si mai exista…
victime si atat. La cei din prima categorie deplang victima, dar il
urasc pe agresor .
Pana la urma le gasim o scuza chinuitilor care
bantuie doar neintentionat, ajungem la concluzia ca toti suntem mai
mult sau mai putin suferinzi, iar cine nu recunoaste ala e, si devenim
din nou minunat de superficiale. Apropo, ce rau imi pare ca nu mi-am
cumparat si pantalonii aia negri. Data viitoare… 

 

In the Mood for Love

noiembrie 10th, 2007
Am gasit pe You Tube un epilog al filmului, unul la care a
renuntat regizorul Kar Wai Wong . Nu te uita la el inainte de a vedea
filmul.
 
E un film perfect, stii? Povestea aproape nespusa, culoarea,
unghiurile, muzica lui Umebayashi, tot. Dar stiu si eu ca ce e perfect pentru mine
poate fi imperfect pentru altcineva.   
 
- M-ai sunat?
- Nu-mi aduc aminte. 
 
 

In somn

noiembrie 7th, 2007
 

In somn sunt nesabuita,
imbratisez, lovesc, musc sau spun. Nu-mi place sa fiu nesabuita pe
termen lung.
Daca esti treaz, ai grija ce ma intrebi.
 
Mama sapunului isi mama penelului. Pe cine avem noi in gasca!
Si pe mai cine, Umm?
Pe tine.
 
Ce nu mai pot eu?
Ce nu mai poti, Umm?
Prea multe carti, prea multe pe care nu le-am citit. Si acum trebuie sa le citesc in viteza, in viteza. Si filme.
 
Nu le-am aratat nimic. Atata timp nu le-am aratat nimic. Iar acum,
daca le-am aratat foaia, or sa ma copieze. Ce spui, Antilupule?
 
…..
 
Cel mai des zic ca nu, nu vreau, lasa-ma. Cu cine te tot lupti tu
acolo, femeie, ma intreaba. N-am nici habar, nici traume din copilarie.
Na-na-ul de la parinti a fost in limitele normalului si doar in caz de
forta majora . Aduceam animale in casa, aveam voie, apoi oameni, care
sunt tot un fel de animale, dar mai putin dragalase. Nu m-au agresat
copiii mai mari si mai rai, doar profesoara de istorie, intr-a 11-a,
cand m-a pus sa dau lucrare singura, dupa ce m-a gasit dansand tango pe
catedra cu Popovici, de la B, si cea de chimie, care m-a prins
crosetand un inceput de fular in ora si m-a dat afara, in frig si
troiene, sa fac oameni de zapada pana se suna de iesire. N-am iubit
fara speranta si nu mi-am scrijelit nicio vena, doar fruntea, dar asta
e din alta poveste. Nu m-am trezit niciodata plangand, doar intr-o singura noapte m-am trezit razand. Am ras si dupa aceea, pret de zece minute,
visasem ca am intrat cu masina pe un drum de tara, intesat cu oi si
gaste, care s-au urcat pe capota . Ma chinuiam sa vad drumul printre
fundurile a doua oi, era al naibii de hazliu atunci, am plans de ras
pana mi-a trecut somnul de tot, apoi nu mi s-a mai parut atat de
amuzant.
 
Si foarte, foarte des, cand adorm in living, ma ridic intr-un cot si intreb: ce?

Chiar, ce?

Floarea

noiembrie 1st, 2007
Acolo, printre insemnarile din cap, se afla de multa vreme una
despre
campul cu papadii, una despre campul cu viorele, una despre campul cu
tuaregi, una despre campul cu
caracatite. Alta despre campul cu stabilopozi. Deocamdata se
impotrivesc asternerii in randuri cuminti,
dar intr-o zi voi reusesc sa le imblanzesc, sunt sigura. Pana atunci,
franjuram, franjuram si ne potrivim locului si chipului ales.
 
Acum ceva vreme, sa tot fie vreo patru ani de-atunci, mergeam pe
un drum care avea pe margini furtuni. La un moment dat, am gasit o
floare, tinea un discurs despre jucarii. M-am oprit s-o ascult, s-a
oprit si ea, dar nu pentru multa vreme. Fascinatia ludicului a fost
primul semn de congruenta. As fi putut s-o rup si s-o duc acasa, dar
nu, eu nu rup flori. Mi-e mila si de florile care vin la mine in
buchet, mi se pare o prefacatorie sa le schimb apa si sa le tot tai
cozile, oricum sunt moarte, chiar daca timp de cateva zile imprastie
iluzia prospetimii. Sunt moarte acolo, pe taraba floraresei, sunt
moarte
acolo, in vaza de pe televizor. Moarte, pricepi? Miros a hoit. Mai bine
o bratara, un cd, un urs din lemn, un bilet la concert, obiectele sunt
neutre, deci puternice, poti sa le dai orice sens iti trece prin cap,
dar florile sunt al naibii de singure si neputincioase. Pentru ca ele
au fost vii, de aceea. Unele stiu sa creasca din pamant, altele din
asfalt, unele chiar din mucegai . Floarea pe care am gasit-o eu crescuse
din drumuri, din scrasnete, din zambet, din timiditate , din revolta,
din nerabdare. Nu i-am vazut culoarea, pe atunci ma imbracam in
albastru, dar cand m-am  indepartat, mi-am dat seama ca as mai fi vrut
sa trec pe acolo.
Floarea aceea avea un glas poruncitor, totusi bland. Posesiva si
capricioasa, intelegatoare si ascultatoare, repezita si
rabdatoare, inteleapta si paranoica, isterica si calma, calda si
aricioasa.
Si m-am mai intors. Si s-a mai intors.Floarea mea era o femeie,
bineinteles, incerc sa-mi explic de ce femeile sunt asociate cu
florile, nu cred ca datorita delicatetii sau  frumusetii lor, ci pentru
ca pot fi rupte, pentru ca se lasa rupte si puse in vaza, desi stiu ca
asta inseamna moarte. Sunt pregatite mereu sa moara, isi mor vietile cu
zambetul pe buze. Dar floarea mea,.am descoperit mai tarziu, era de
fapt un om. Asa ca ii scriu ca unui om. Si ii spun ca:
 

S-au perindat multi prin vietile noastre, si bunii, si raii, am fortat
distante si apropieri, am trecut praguri, apoi am construit altele, dar
noi doua nu am mers decat inainte. Stii? Una alteia nu ne-am mers decat
inainte, ne-am venit mereu in intampinare si in ajutor. Nu stiu cum ar
fi fost daca am fi fost de-adevaratelea aproape, in carnea si oasele
noastre, in mastile noastre sociale, lipite cu super-glue. Poate ca
tocmai faptul ca, teoretic, n-am avut nimic de impartit ne-a apropiat
atat. Nimic de impartit, si totusi atatea de impartasit.

Ma
gandesc ca in realitate poate te-ar fi enervat ca fumez ca un turc sau
pe mine m-ar fi enervat ca n-ai fi mers cu mine la tigara. Cine stie?
N-am avut toate astea, piedicile mici, ale unor femei-prietene care
locuiesc
impreuna, n-au existat. Si totusi simt ca parca am fi impartit aceeasi
camera, iti vad poseta atarnata cuminte in cuier , privind-o mustratoare
pe a mea, abandonata pe gresie, in drum spre baie. Iti vad pantofii
alaturati pe covorasul din hol, certand baschetii mei pravaliti, din
care tocmai s-a desprins o bucata mare de noroi. Vad baigli-ul din care
am rupt pofticioasa o bucata si am lasat firimituri pe masa din
bucatarie, vad traducerile tale, asezate intr-un teanc gros in partea
stanga a biroului pe care e computerul, vad cana mea de 3 in 1 in
dreapta, alaturi de 25 de bucati de hartie pe care mi-am notat eu
diverse revelatii miniaturale, te vad pe tine rostind cu gandul fraze
intelepte, ramanand cu privirea pierduta intr-un colt al camerei, de
unde e musai sa coboare Cuvantul potrivit.
Am oameni cu care ma vad
cucerind exterioare si oameni cu care as imparti numai launtruri. E mai
viata acolo, uneori, fara muzica tare, fara concertele pe care atat de
mult le iubesc, chiar fara stradutele de care uneori mi se face un dor
greu de dus in spate. E mai tumult, e mai patima, e mai revolta. Acolo,
in launtruri, a fost poate
prea mult, afara, pe strazi, printre oameni, la fel, dar tocmai prea
multul ne face sa spunem: uite, ma, TRAIESC!
Viata calma e placuta, e sigura, dar trece repede. Si cand te uiti in
urma si vrei sa iti povestesti de tine, tot de momentele care te-au
scos din minti te legi. Din ele te a-legi.
 
 Ce am avut acolo-aici, in cuvinte,  a fost viata, Papadio. Patimi
si pasiuni, suparari si impacari, nervi si tradari,
suspiciuni si revelatii, regasiri si amagiri, impartasite si niciodata
rostite, viata… Mii de paranteze, incalecari de vorbe, povestiri si
teorii care n-au apucat sa fie duse pana la capat, niciodata minciuni.
Ras nebunesc. Ne-am fost folositoare, amandoua ne abandonaseram intr-un colt
indepartat bucuria scrisului, se asternuse praful gros. Bineinteles ca
indepartarea prafului sperie, te vezi pe tine fara masti, iar uimirea
de
tine in primul rand a ta este. Ne-am expus unui praf nou,
zgarieturilor, privirilor curioase, dar totul a fost in primul rand o
provocare personala.
 
Plecam spre altii ca sa ni se faca dor de noi.
 
 
 

 

mi-am aprins tigara de la jumatate

octombrie 24th, 2007
, n-am vrut, dar aveam ochii pierduti in alta parte. azi mi-e lene
sa apas pe shift pentru litera mare si oficiala de la inceputul frazei
noi. in plus, mana stanga e ocupata sa se sprijine pe ea insasi in
cotul ei stang, sa tina tigara intre degete, sa ridice degetul mic a
incalecare spre cel inelar. numele degetelor se leaga de rostul sau
puterea lor, inelarul e un nobil, el nu face decat sa poarte inelul,
fiindu-si de ajuns. inelarul, spre deosebire de celelalte degete, e si
un mare mincinos, se numeste inelar si cand nu poarta nimic. si cand
poarta nimicuri, si cand isi poarta bucuria, si cand isi poarta povara.
de ce scriu toate astea? dar rozz williams de ce a cantat? si de
ce s-a sinucis pe 1 aprilie? vezi tu, aceste lucruri mici,
neimportante, facute intr-o anumita ordine, formeaza un cuvant magic,
care ilumineaza cand il descoperi. nu-ti iese din prima si tot incerci,
aia care se omoara poate ca l-au aflat si nu mai are rost sa caute, sa
faca alte fleacuri, sa le ordoneze, sa le potriveasca intre ele, sa le
dea nume.
si tu cauti secrete printre cuvinte, nu-s acolo.
boxele paraie, asa e piesa .
jumatate de tigara a cazut alba si nefolosita in scrumiera , ce
rost a avut ea? si tu, tu, daca-ti dai drumul si cazi, cui folosesti?
aprinde-te de la capat, de acolo de unde incepi, nu te pastra pentru un
mai tarziu ipotetic, o sa te arunce mana stanga la gunoi, in timp ce
dreapta va tasta istoria altei tigari, nu va sti ce-a facut stanga,
nu-i va pasa. fii bun sau rau, stramb sau drept, dar nu ramane
nefolosit.
ziua scrisul nu poate fi decat rece, despre lucruri si fapte,
chiar daca tragi jaluzelele, tot descrieri dupa natura imediat
inconjuratoare voi face. noaptea, in schimb, facutele de peste zi se
dau de trei ori peste cap si se transforma in tablouri dintr-o
expozitie .  le privesc indelung, ma bucur de fiecare in parte, nu ma
impinge nimeni de la spate sa trec la tabloul urmator, care e si el tot singur pe simeza. tablouri dintr-o expozitie . mussorgski, emerson, lake & palmer, note pe un passe partout care infasoara camera. un gest simplu
devine greu descifrabil, capata alte sensuri, adancimi, semnificatii,
ca un film pe care il deslusesti altfel cand il derulezi cadru cu
cadru, cu incetinitorul, ba inainte, ba inapoi. ca un nor care isi schimba forma incet, incet, deasupra ochilor
ficsi. un film cu bruce willis metamorfozandu-se intr-un film de
bunuel. in momentele acelea mi-e mila de oamenii care isi dorm noptile.
in momentele acelea imi dau seama ce frustrata si nefericita pot eu
insami deveni atunci cand trebuie sa ma culc devreme cateva seri la
rand. dorm bine si totusi sunt uricioasa a doua zi. ce-ti lipseste, ma
mai intreaba cate  unul. noptile mele, i-as raspunde, dar nu-mi bat
gura, n-ar intelege. 
 
o musca pitica se cocoata pe un ghem mototolit, un ambalaj poleit
de ciocolata. e asa de mica, un flecustet, dar e vie si vrea.
natura moarta cu
fleacuri vii.

Sub dus

octombrie 22nd, 2007
Ce insemnare lunga ar fi daca as putea scrie direct de acolo, din cap, cum stau in picioare, aproape in pozitie de drepti , cu mainile la spate, militareste, lasand apa sa-mi biciuiasca ceafa, in timpul asta murmur joy to the world, the lord has come, spirite al Craciunului, ce cauti in octombrie in baie la mine? Apa si murmurul aproape cantat duc la tremurul mandibulei, dintii de sus se ciocnesc incetisor si des de cei de jos, daca ar fi de frica sau de frig s-ar numi clantanit, e aceeasi miscare, dar de apa fierbinte si melodie de Craciun, un clantanit placut, efectul fizic e acelasi, cauza fizica e alta, de data asta mintea e relaxata si trupul mai vrea. Sau invers? Trupul e relaxat si mintea mai vrea. Clantanitului acestuia ii trebuie un nume nou, ma voi gandi la asta, imi promit. Imi trec palmele peste abdomen , indrept umerii. Prietenul regizor imi cere o poveste, dar cum s-o scriu de aici? Pare usor acum, dar pana ajung la computer, desi drumul intre baie si living e unul drept, se vor crea iarasi zeci de poteci care, pe rand sau in manunchiuri, mi se vor parea importante, mai importante decat povestea pe care o stiu cand deschid usa baii si fac primul pas pe hol. E frig pe hol, ma voi abate pe carari mai calde si, daca nu ma va intrerupe realul, un telefon, un strigat, o fusta abandonata pe covor sau un papuc ratacit, tot va veni o alta poveste peste mine, care nici ea nu va apuca sa se inchege, fiind acoperita de alta, povestile mele-s liane, iar eu inca stau cu umerii trasi inapoi, sub apa care ii pisca, palmele pe burta, capul pe spate si privirea spre gemuletul caruia i-am stricat dispozitivul de inchidere cand l-am impins, intr-o zi, cu putere. Sa ma detasez, sa scriu la persoana a treia, sa fiu omnisci… omnipo… fidela unui personaj principal, care nu-s eu.

 
E un text neterminat si asa va ramane, oricat de multe cuvinte ar urma, intre timp s-a facut zi, e mai frig decat ieri, am iesit din masina cu teancul de carti in brate, am scapat cheile pe asfalt, nu mai functioneaza telecomanda, apas pe butonul "deschide" si nu se aprinde ledul verzuliu, colegul meu ma intreaba ceva, nu stiu ce ma intreaba, am ametit de la atata vorbit, doua ore si jumatate am tot rostit, fara pauza, acum nu stiu sa raspund la un, probabil, ce faci, faptele se deruleaza cu repeziciune, gandul nu rezoneaza, nu reactioneaza, se apara asa, iar in fata lui ochii sunt goi. Se va destinde, ca un arc, ceva mai tarziu, cand se va innopta, poate tot la dus sau dupa aceea, cand trupul in halat moale-pastelat de baie va avea din nou maini, picioare si piele.

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X