Oscaruri din nou cu deturnari personale

februarie 7th, 2008
Se apropie, se apropie, ce repede trece timpul pe bloguri, prin
bloguri, ma uit prin propriile insemnari si ma gandesc ca, daca nu m-as
cunoaste cat de cat, as zice ca pfffff, iote si la asta, nu face decat
sa leneveasca, sa umble teleleu prin lume, sa se uite la filme si sa
zambeasca politicos, adica ipocrit. Dar sa trecem peste.
Daca ar fi fost nominalizat si filmul lui Mungiu la Oscar, am fi
avut si noi parte de oarece emotii, palpitatii, asteptari. Dar The
Movie e greu de inteles si in Europa, in tarile care n-au avut parte de
regim comunist , daramite in tara tuturor cainilor cu covrigi in coada.
Am incercat sa vad cat mai multe din filmele lui 2007, cand am ajuns la
No Country for Old Men, fusese deja nominalizat la Oscar, dar eu
il pandeam de mult timp, de cand citisem pe imdb opinia cuiva. Zicea ca
acesta e un film atat de bun, incat cu siguranta se va afla in top 2 al
productiilor cinematografice ale anului, iar daca asta nu se va
intampla inseamna ca 2007 se va dovedi a fi un an al naibii de
productiv in ceea ce priveste filmul. Ei bine, l-am vazut, dar cred ca
ar fi trebuit sa fiu si eu made in U.S.A. ca sa-mi placa si sa sa
inteleg efluviul de elogii. Adica, cinstit vorbind, m-a plictisit: o
poveste cu multi morti, cu o valiza de bani pe care o vaneaza tot felul
de rai, cu un fel de personaj principal care nu e nici bun, nici rau,
adica e un om aproape normal, ceva mai curajos decat mine sau decat
tine, ceea ce oricum nu-i foloseste la nimic. Poate tocmai asta e
ideea, ca de fapt nu exista super-eroi. O prietena zicea ca filmul asta "e foarte plictisitor si cretin si statut, n-am
inteles absolut nimic din el, oricum nu-mi plac fratii Coen, insa asta
mi se pare cel mai naspa…"  Dar are cele mai multe nominalizari. 
Dintre filmele vazute anul acesta, o parte deja au ajuns in recycle bin, adica le-am uitat pe loc, dar sunt si cateva carora le-as da cate o statueta, una faurita din vorbe si in forma de barbie ingropata in pumni in fata ecranului.
 
Across the Universe – e un film care va atrage cu siguranta
un nou val de fani Beatles.. Mi-a amintit in acelasi timp de Hair, de
Zabriskie Point, de Jason Pollock, de Andy Warhol, de Janis Joplin, de
Piata Universitatii, de Jack Kerouac, de Vonnegut, de Woodstock,  de
revolta care demonteaza sisteme, de nesabuinta de a darama fara sa stii
ce vei pune in loc, de visul american, de turme, de sovaiala artistului
in fata provocarii de a se ancora in social. Si m-a facut sa ma intreb
daca generatiile noi vor fi in stare sa iasa din ghinda in care
mistourile sunt singura arma impotriva alienarii. (In film apar si Bono
si Joe Cocker.) 
 
Atonement – mi-a lasat un gust amar atunci cand aveam
nevoie de dulce. Ceea ce numim alegere personala nu ramane doar in
cercul nostru stramt, se propaga in vietile celorlalti si le poate
distruge. Iertarea de sine nu e niciodata deplina si, vorba cantecului,
"ce-ai omorat omorat ramane".   "Gestul de bunatate" al eroinei vine
tarziu, prea tarziu pentru a mai conta, atat pentru ea, cat si pentru
ceilalti, le daruieste victimelor sale nemurire si dragoste eterna, dar
nu sunt decat cioburi lipite cu super-glue literar. Minciuna este un
evantai pentru un orgoliu marunt, racoreste pe moment, dar condamna pe
termen lung. Pe tine, spunatorul, dar si pe altii. 
 
Reign Over Me -   un film despre durere, despre fuga de realitate
intr-un univers de jucarie, despre incercarea, ca si in Atonement, dar
in alt registru, de a repara un rau mic iar si iar (schimbarea la fata
a bucatariei) pentru a nu-l mai vedea pe cel mare si ireparabil. Un film in
timpul caruia nu poti sa nu te intrebi daca amestecul in viata
altcuiva, o viata stricata si greu de dus, nu face mai mult rau decat
bine. Si daca exista pericolul ca celui pe care vrei sa-l repari sa-i
strici si farama de lume imaginara in care durerea e mai suportabila,
ce faci, risti?
 
Juno – o poveste delicata despre adolescenta, despre cum
esti tentat, la 16 ani, sa bagi varful piciorului in maturitate. Adica
un pic de sex, sa vezi cum e. Pai nu prea e, ca de fapt tu ai mai mult
chef sa-ti faci o trupa de rock decat sa faci copii. Sau sa-ti dai
ochii rimelati peste cap. Deci nu ti-i dai. Dar dupa ce ai bagat varful
piciorului undeva, iar monstrul, care se numeste viata de adult si care
e cah, a facut hap, poti sa-ti bagi picioarele (de tot)? Si cum fac
oamenii normali? Intai se indragostesc si abia dupa aia se reproduc sau
invers? Eu i-as da un Oscar lui Ellen Page (o stiu din Hard Candy),
iar pe Michael Cera l-as astepta sa ma creasca. Coloana sonora mi-e
tare draga, cateva zile am tot fredonat "you’re a part-time lover and a
full-time friend"…
 
Away from Her – dupa o casnicie de 44 de ani, sotia (Julie
Christie – cum a trecut timpul peste ea de la " Doctor Zhivago " pana
acum!) se imbolnaveste de Altzheimer. Se preface, vrea sa-l pedepseasca
pentru ceva din trecut, sau boala e reala? Sotul are ocazia de a da la
o parte cateva cortine ale propriei constiinte. "Nu m-ai iubit
niciodata", ii spune ea. Oare? 
 
Zilele trecute ma tot inghiontea o insemnare care avea ca punct de
plecare moartea lui Heath Ledger, dar n-am mai apucat sa o scriu. Pe
scurt, in aceeasi zi in care am aflat vestea am vazut un film care il
avea in rolul principal pe Heath, habar n-aveam care e distributia, dar
"asa merg lucrurile", vorba lui Vonnegut, si te trezesti cu cate o
coincidenta care te lasa perplex. Ei bine, in filmul asta (Candy,
din 2006), Heath joaca rolul unui narcoman, e o scena chiar la inceput
in care iubita lui e gata sa moara din cauza unei supradoze, dar el e
acolo si o salveaza. Ma gandeam, in timp ce urmaream filmul, nu numai
la faptul ca pe el n-a avut cine sa-l salveze, ci mai ales la faptul ca
omul nu invata niciodata din greselile altora, nici macar, in cazul lui
Ledger, din greselile personajelor interpretate.
 
Dintre filmele lui 2008 as recomanda Irina Palm, cu
Marianne Faithfull in rolul unei bunici al carei nepot e pe moarte. Pana unde esti dispus sa mergi
pentru a salva pe cineva drag? Si daca ceea ce pare sacrificiu facut pentru
altii e tocmai ceea ce te salveaza pe tine?
Recunosc, am o slabiciune pentru Marianne Faithful – cantareata,
actrita, fosta dependenta de droguri si fosta iubita a lui Mick Jagger,
prima actrita care a rostit cuvantul "fuck" intr-un film. Din cand in
cand, "The Ballad of Lucy Jordan" imi completeaza playlist-ul, e
povestea unei femei de 37 de ani, sotie si mama, care, in timp ce face
curatenie, se gandeste ca niciodata nu s-a indreptat spre Paris intr-o
masina sport, cu vantul jucandu-i-se prin par, asa ca se urca pe
acoperisul cladirii in care locuieste si… isi implineste visul. Nu-s
cinica, asa e piesa. :) Si uite cum de la film am ajuns din nou la
muzica, asa ca dau o tura si pe You Tube, sa caut Balada din 1979.
 

Poveste in loc de cadou

ianuarie 30th, 2008
La multi ani, Oagamaga si Cobra_regala! Pentru ca a venit vorba despre Micul Print in comentariile de la insemnarea precedenta, mi-am amintit de povestea asta a lui Andersen, pe care am imprimat -o vara trecuta pentru niste copii. V-o daruiesc acum voua, varsatori de vorbe si fapte bune ce-mi sunteti.
 
 
Melcul si tufanul de trandafir
 
de Hans Christian Andersen
 
 

show_6124e0e9cd0dd3(448, 46);

Bocanci albastri si alte umbre

ianuarie 26th, 2008


 
De o vreme eu nu mai traiesc in ganduri. Revelatiile nu mai vin la
tigara, nici la dush. De o vreme tresar doar pe drumuri, facand,
vorbind, nicidecum zacand in cotul stang. De-aia acum nu ma mai doare
in cot, durerea s-a mutat in dreapta , mi-a cuprins dosul palmei, e
acolo, sub cele doua degete cu care apuc, cu care tastez sau pe care le
ridic politicos atunci cand stiu raspunsul si nu vreau sa vorbesc
neintrebata.
 
De o viata imi doresc sa spun: iubesc iarna! Dar nu-mi iese, tata
ma ridica mai demult in brate dimineata si-mi spunea: uite, a nins, ce
ma mai bucuram atunci. Dar atunci e tare departe acum, e o viata. Deci
de o viata-mi doresc sa.
 
Nici macar de la geam nu-mi place iarna, daramite cand imi bag
picioarele in ea. Picioarele mele au multe perechi de  cizme si vreo
trei perechi de bocanci . Dintre toti bocancii cel mai mult tot pe aia
albastri ii iubesc, au mai fost personaje de blog, cu ei am urcat cele mai multe scari, ei mi s-au
parut cei mai usori atunci cand am dat jos monstruozitatile alea cu
care oamenii care iubesc iarna se cocoata pe schiuri. Eu am carat
schiurile in spate de sus pana jos, in loc sa alunec lasam perechi de
urme adanci in zapada si ma gandeam la bocancii albastri si  la vinul
fiert. Si cel mai putin imi place iarna cand e fara cinci si parbrizul
e inghetat, atunci racai gheata in doua locuri mici si plec asa,
grabindu-ma incet. 
 
Cand voi ajunge intr-o zi la piramidele aztece, la Teotihuacan , va
fi vara si alte incaltari vor invata sa urce trepte. De
vreo 10 ani zic ca trebuie sa le vad, pana la urma cred ca il schimb pe
trebuie
cu vreau in lista de viitoare bilanturi. Daca le-as numi planuri
le-as ignora cu abnegatie si m-as concentra la tot felul de altcevauri
incantatoare. Pana atunci, pana in ziua aceea in care voi urca si imi
voi aminti intamplari din alta viata, contruiesc in continuare piramide
mici din vorbe si drumuri. Quetzalcoatl, sarpele cu pene, o forma
hibrida a zborului si a
taratului, asta suntem, marsaluind inspre Hunab Ku, pantecele
Universului, cand pe sus, cand pe jos, cand pe deasupra lucrurilor si
oamenilor, cand pe dedesubt, fiindu-ne uneori centru noua insine, buric
al pamantului sau al cerului, alteori margine, alteori umbra.

 

FEMEERIDA

ianuarie 8th, 2008
Bilanturile ma sperie, dar tocmai de aceea ma atrag. Cu oamenii e
altfel, de cei care ma inspaimanta fug, dar cu cele din mine, cu cele
traite, simtite, convietuiesc intr-o ciclicitate ale carei reguli incep
sa le cunosc. Nu sa le si respect, bunele, ca si relele, ma iau
intotdeauna prin surprindere, ma impotrivesc o vreme, dar le cad prada
pana la urma, lasandu-ma legata la ochi fie de o teama, fie de o
exaltare. Cand se intampla nu le pot interpreta, oricum, fie as
exagera, fie as fi nedreapta, fie as bate apa in piua acolo, in centrul
Universului, centru care poate fi o buba, adica un focar de infectii,
sau o infiorare cu rosu-n obraji, adica un foc (ar) de artificii. Abia
mai tarziu, dupa ce simturile se potolesc, imi adun segmentele si le
inramez, apoi le numesc bilanturi. Uite, ma, am trait-o si pe asta.
Asta. Dar nu-i pun autocolant cu titlu, pentru ca stiu ca in nicio
intamplare nu e nici numai rau, nici numai bine. Fatalista in miezul
lucrurilor, ma inteleptesc atunci cand incetez sa zic "vai" (ajung pana
la urma si la asta!), dar o iau de la capat data viitoare, cam intre
aceleasi repere, repetand greseli si succese, angoase si febrile
"imbucurari," intr-o vesnica goana dupa Raspuns,  ferindu-ma totusi
sa-l rostesc. Daca l-as rosti, ar trebui sa-i aflu sau sa-i inventez
capatul si sa-i pun punct acolo, ar fi ca o condamnare la definitiv.
Asa ca segmentele, finite, consumate, sunt doar parti din dreapta, le
separ, le zigzaghez, le suprapun, dar pana la urma tot le pun cap la
cap si le astept sa continue, sa nasca pui mici – monstri sau ingeri.
Bilanturile sunt asadar o iesire din haos, modelez scari din segmente
si urc, si urc. Sau asa vreau eu sa cred, ca e urcus.
Mi s-a terminat apa din realul meu imprejur, antibioticele mi-au
distrus ramasita de imunitate, ficatul meu cu analize perfecte ma
cearta ca i-am servit bomboane otravite si zice nu-nu la cutia cea noua
de Lekoklar: daca imi mai dai de-alea, eu iti dau la schimb bube, sa
fie Klar. Le trec tot la bilanturi, in timp ce imi caut
imunostimulatoarele miraculoase si ma gandesc ca totusi fumatul ucide.
Brusc imi aud fredonatul mormait: who wants to live forever?
Sfantul Ion ridica firma pan’ la cer , fetzele pleostite se intorc
la munca, iar Ioanele mele mici multumesc pentru cadouri: "asta e
sumoasa, imi vine la pelfect, mi-a adus si Mos Claciun doua fute."
"Doua ce?" "Doua fute. Wow, uite pe geam, linge!" Din noaptea de
revelion pastrez artificiile irosite in ceata.  Oamenii mai civilizati
si mai pasnici decat oricand. Dintre Craciun si Revelion o replica
dintr-un film: "cnd te ui?i ntr-un abis trebuie s? ?tii c? ?i el se
uit? n?untrul t?u". Din ajunul Craciunului o ispitire de revelatie:
Craciunul inseamna iubire.
Spiritul Craciunului apare atunci cand daruiesti iubire. Am intalnit un
ren pitic, cu nas pictat cu ruj, e al naibii de talentat, e si
hiperactiv, asadar, ca sa nu mai deranjeze pe nimeni, il facem actor.
Inca unul, Olly, na! Mosul Nicolae mi-a lasat si un borcan cu pepene
murat sprijinit de un
bocanc. Nicolae-ul meu are simtul umorului, anul trecut… dar mai bine
nu
povestesc. Si tot asa, conform unui vechi si constant obicei, ma duc
inainte spre inapoi, strigand ADUNAAAA-REA! catre aceste segmente ale
mele bufnitoare in ras sau in plans si potolite de brate bune. 

Astrologul zice ca ce facem azi vom face cam tot anul, asa ca cei
pragmatici se feresc sa dea bani, iar cei visatori si-au scos din
sertar lupa si cauta maruntis de bucurii. Pilitura cu stralucire de
stea, cercei si margele din span. Ziua cu pleoape mustind de atropina,
ziua care isi controleaza arcuirile, zvacnirile cu ochii mari si
atenti, dar orbi, va fi maine doar un alt segment, o treapta din
dreapta, un alt rand dintr-un amagitor bilant. 

wishlist

decembrie 31st, 2007
Pentru 2008 imi doresc asa:
- sa nu ne bantuie nicio boala, demonii sa stea mumos in
sertararas, sa schimb jaluzelele, patul, frigiderul, culoarea
peretilor, canapeaua de adormit la filmul depresiv , brate vanjoase care
sa ma opreasca la timp, timp;
- chef;
- cateva concerte memorabile;
- piramidele din Mexic , o idee geniala, puterea de a o infaptui, prieteni fericiti;
- omuletii mei sa aiba pace si momente bune;
- sa nu ma mai cert cu nimeni decat daca ne impacam frumos.
 
La multi ani!

po(e)mul de iarna

decembrie 26th, 2007
po (e)mul de iarna s-a daramat,
a venit … si l-a luat.
vom face altul? pe (b)rau in jos?
unul mai trainic? nu, mai frumos.  
 
                             rudolph elan poe(m)

 

De ce (mbrie)

decembrie 18th, 2007
 
Al saselea an de vorbe si muzici. La multi ani cetatuiei nascuta din unduirile din buric ale urbei, bravo ei ca s-a impotrivit acelui "n-o sa traiasca, maica". Anul asta am sarbatorit cuminte si am primit cadou zapada. Imi place decembriele asta, am o multime de lamultianiuri in el.
 
*
Am ingropat securi cu nemiluita, chiar daca nu erau ale mele. Ma scuzati.
 
*
Am vazut lunile astea atatea filme! Suntem pe cale de a deveni privitori profesionisti. Umplutura acestei duminici va fi un regal de ecranizari ale scrierilor lui Vonnegut: Slaughterhouse Five, zabestul meu de cititor, Mother Night, Breakfast of Champions si Harrison Bergeron.  Cireasa de pe tort va fi deturnarea insemnarii cinematografice, transformarea ei in ganduri egoist nescrise, derapaje personale, bolboroseli, incifrari.
 
*
Altadata citeam poezii la metru. Acum nu pot sa nu zabovesc langa un singur vers, lasandu-le pe celelalte pentru alte-dati viitoare. Alte-datile devin niciodata-uri, nu ma intorc, pentru ca ma grabesc. Inainte pare sa fie mereu mai mult decat inapoi. Dar inainte niciodata nu dureaza,  ma izbesc de cate o stare si raman acolo, grabindu-ma in ea: un alt vers, o replica dintr-un film sau dintr-o piesa de teatru, o revelatie razleata.
E ca atunci cand te apuci de curatenie si uiti de tine in mormanul de foi.  Stii bine ca n-ai timp, dar nu te desprinzi, vinovatia, mila fata de celelalte randuri si celelalte randuieli urca in tine si te coplesesc, dar iti spui ca nimeni nu le poate cuprinde pe toate. Esti un om, iar cand te vei face mare nu vei fi Dumnezeu. Apoi iesi la aer, privindu-ti de la distanta starea. De acolo, de departe, ii vezi marginile, o bagi in rama.
 
*
Manole, na o casa!

BlasFemeie

decembrie 15th, 2007
Noaptea trecuta am nins.

Future in the past

decembrie 12th, 2007
Sambata are in ea mai multe nebunii, una din ele e ca doi omuleti vor spune DA celulei de
baza a societatii. O gramada de alte celule s-au dezvoltat haotic, au
creat metastaze, poate asta va ramane curata. Intrebare din public: tu
chiar dansezi pe Pink Floyd la nunta? Raspuns categoric: DA! Fetele vor
avea cizme, baietii vor avea plete. dansul miresei se va incinge pe
Sepultura , iar la un moment dat ma voi induiosa privindu-i pe cei din
jur,  ii stiu de atatia ani,  le stiu momentele in care au fost puternici ori cele in care n-au mai putut si
s-au lasat doborati. Ne vom zambi complice in timp ce vom bate din
palme si din picioare, iar buzele noastre vor reusi sa mimeze toate
strofele din "We will rock you". Buddy, noi ne cunoastem de la prima
strofa, de pe vremea lui "you’re a boy, make a big noise ", iti mai aduci
aminte?

:)

decembrie 4th, 2007
Sa-ti ingrijesti casa unde esti stapan e infinit mai greu decat sa
umbli hai-hui, prin lumile altora. Din lume poti pleca fara sa dai
socoteala, dar de acasa nu. Acasa e copacelul din ghiveci , care trebuie
udat si curatat. Copacelul e omul drag. Omul drag e responsabilitate si
ancora, ce-ai fi daca n-ai avea ancore?
 
La multi ani!

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X