Am dat-o-n bara! Povestea unei saptamani

Da, am dat-o-n bara. Pe Ea, pe masinuta mea rosie si credincioasa.
Intr-o bara de Logan, care se aventurase intr-o intersectie pe galben,
eu in urma sa, cu ochii aproape inchisi dupa o noapte alba, grabita
sa ajung undeva la 8 fix, nervoasa din cauza camioanelor care imi mancasera
deja doua "verzi" din viata, minutele treceau, tocmai scrisesem pe
blog ca m-am saturat de pedala de acceleratie. Am apasat-o furibund  si
BUF! In aceeasi intersectie avusesem acum trei ani o poveste de
dragoste cu un camion. E vina mea, zic,  trezindu-ma de-a binelea in
gerul de afara. Nu-i nimic, se mai intampla, spune soferul Loganului,
un om bland si oarecum jenat de faptul ca-mi statuse in drum. Dupa
declaratiile de la Politie, m-am dus sa beau o cafea fierbinte, tocmai
aflasem ca nici nu era cazul sa ma grabesc sa ajung la 8, intalnirea se
amanase pentru ora 11. Ceasul rau, rostesc cliseistic, apoi imi pierd
telefonul. Ce zi, ce zi! Si e abia luni. 
 
Marti, cu un telefon nou, a carui prezenta in buzunarul din fata
al gentii o verific din jumatate in jumatate de ora, ca orice patit, 
imi indeplinesc indatoririle cetatenesti, mai fumez, mai povestesc
colegilor aventurile de luni, e cate-o zi de-asta pe care iti vine s-o
scoti din calendar, zice unul. Dar macar ai Casco? intreaba altul. Da,
da, raspund eu naiv, tocmai inainte de a suna telefonul, telefonul cel
nou si bine pazit. Din pacate nu puteti beneficia de asigurarea Casco,
nu aveti revizia tehnica  la zi. Aaaaa?  Bu-hu-hu, continua bufnita,
reparatia masinii costa peste 2000 de euro. Marti, trei ceasuri rele.
Plus cele de luni. In cazul asta, ce fac? O vand. Dar mi-e mila de ea
ca de un om.
 
Miercuri. Se apropie un concurs important, am toate materialele de
care am nevoie in cabinet, e miercurea in care incep sa-l uit pe marti
si in care luni devine deja o anecdota de fumoar. Dar stai asa, unde-s
hartiile mele, unde-s dosarele? Tocmai am aruncat dimineata niste
hartii, imi spune o colega, am facut un pic de lumina in cabinet, ca
prea se adunasera multe. Si teancurile alea de pe raftul al doilea?
Unde le-ati pus? Le-am aruncat, m-am uitat la date, erau
si hartii din 2004 si nu era nimic oficial, asa ca am crezut… Oooo,
dar erau materialele mele, le-am strans, le-am pastrat, aveam nevoie de
ele. Sunt dezolata, imi raspunde colega. Asta e, ceasul rau, zic
iarasi. E miercuri. Nu-i nimic, o iau de la capat, la urmei urmei am
totul in cap, nu trebuie decat sa-mi aduc aminte.
 
Joi. Uraaaaa, materialele mele nu sunt aruncate-aruncate, ci
depozitate intr-o cladire veche, e o echipa care se ocupa de reciclarea
hartiei si… da,  gasesc administratorul, imi deschide usa, petrec o
ora si jumatate intr-o camera cu multe cutii de carton pline cu foi si
praf, aveam praf si-n suflet cand am terminat si am iesi… ooo, nu!
M-au incuiat inauntru. Controlez geanta, telefonul cel nou e la locul
lui, dar n-am apucat inca sa introduc numerele prietenilor, colegilor.
Am doar doua numere, asa ca e musai sa inceapa actiunea "lantul
slabiciunilor". Dupa inca jumatate de ora, un cavaler in salopeta ma
elibereaza din temnita, alaturi de el Silviu moare de ras. Asta-ti mai
lipsea, fata, hai sa bei o cafea fierbinte. N-am mai avut cand, odata
ajunsa in cladirea principala, cu teancul de foi recuperate in brate,
ma vede R., care se si repede: Unde umbli, Umm? Hai repede la mine in
birou sa dai un interviu, au venit unii de la un ziar, vor sa faca si
poze, dar vezi ca ai praf pe fund. Da, am. Stai sa ma spal pe maini si
sa ma dau cu ruj. In poza pentru ziar apare o fiinta zambitoare imbracata
in rosu, cu o revista in mana. Oarecum imi seamana. Sa mai facem cateva? Nu, lasati-o pe asta. Seara vine cu o
veste care, credeam eu, avea sa puna capac saptamanii: s-a schimbat
metodologia pentru concursul de maine. Care, cum, de ce? Iarasi
telefoane, telefoane pentru a face rost de alte numere de telefon,
nervi. Gandeste pozitiv, gandeste pozitiv, imi sufla eul cel optimist,
ghemuit in cosul pieptului.
 
Vineri. Prima etapa a concursului pe care-l asteptam. Telefoane
date, telefoane primite, telefoane trantite, orgolii.  Acum as putea sa
fac un rau cuiva, un rau mare. Mare de tot.  Gandul ca pot si ca aleg,
ca de obicei, sa nu o fac, ma linisteste. Dar ar merita, imi susura I..
Da, ar merita, dar eu as merita oare sa port povara raului facut? Doar
faptul ca am gandit urat ma infioara. Se termina ziua de lucru, e
vineri, ma, hai sa vedem niste masini. Ma hotarasc la un nissan micra
la fel de rosu ca masina mea abandonata intr-o curte. O masina mica si
prietenoasa, seamana cu cealalta, vai, ce mila imi este inca de ea, imi
spun, apoi ma gandesc din nou la prototipuri, la faptul ca mereu m-am
apropiat de oameni care semanau cu alti oameni pe care i-am iubit. Nu-i
inlocuiesti, doar iti amintesti mai des de ei in felul asta, iata o
minciuna convenabila. Oamenii, masinile. In minte deja s-a scris si o
insemnare despre oamenii-camioane, cei care "stau in fruntea tuturor",
asa, ca in reclama aia, cei care intra pe contrasens si te obliga sa
franezi pentru a supravietui. Intr-o zi poate o voi ordona in randuri
de cuvinte.
Inainte de a ajunge acasa, mai dau un telefon. Tu ai un Nissan,
parca asa imi aduc aminte, gandul nerostit e asta: de fapt nu vreau
decat o confirmare ca am ales bine. Aaaa, nuuu, Nissanul e excelent,
dar  e valabil doar pentru masinile mari, micra asta nu-si merita
banii.  Nici macar pentru ca e atat de rosie? intreb buimaca. Eu, care
nu ma pricep la masini, care nu inteleg o iota din limba aia cu
cilindree, tipuri de motorizare , filtre de benzina, bla bla bla, eu,
care nu deosebesc o marca de alta, iar cand zic "uite, asta-mi place",
sigur e un Porsche, neaparat rosu, eu, care nu ies din oras decat in
masinile altora, pe locul mortului, eu, care acord si prioritate de
stanga cui se nimereste, chiar si carutelor si matzelor negre, ce
nevoie sa am eu de-o masina mare si puternica? Asta imi trece prin
minte in timp ce descui usa. Voi porni calculatorul, voi intra pe Google, voi scrie acolo "masini" si  voi "alege-o" pe prima
care apare. Nu mai apuc, pentru ca suna telefonul. E mama. Imi spune cu
o voce pierduta: "mi-e rau, am chemat salvarea". Ies in fuga, pe drum
repet "Tatal nostru" de 50 000 de ori. Urmeaza niste ore in care urc si
cobor scarile spitalului. E bine, nu e nimic grav, zic medicii pana la
urma, dar o mai tinem cateva zile.
 
Ajung acasa noaptea, e inca vineri, e inca vineri, ma dor talpile… adorm. Visez
ca cineva imi aduce o caseta video in care eu cant pe o scena, sunt in
clasa a 12-a, port o fusta neagra cu bretele si zdranganele colorate.
Si gata. Gata! Cica ar fi fost si Mos Valentin saptamana asta, uite cum
am ratat ocazia de a scrie despre feromoni care trepaduseaza, despre
flori, inimioare si tot alaiul de obiceiuri rozalii, hai sa le-adunam,
copii, de prin toate culturile, pentru ca, nu-i asa, orice prilej de
sarbatoare e bun, indiferent cat e de kitschos.
 
A fost o saptamana lunga. A fost, da? Azi e sambata si e minunat, viata e frumoasa. Viata E! 

 

Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X