Oscaruri din nou cu deturnari personale

Se apropie, se apropie, ce repede trece timpul pe bloguri, prin
bloguri, ma uit prin propriile insemnari si ma gandesc ca, daca nu m-as
cunoaste cat de cat, as zice ca pfffff, iote si la asta, nu face decat
sa leneveasca, sa umble teleleu prin lume, sa se uite la filme si sa
zambeasca politicos, adica ipocrit. Dar sa trecem peste.
Daca ar fi fost nominalizat si filmul lui Mungiu la Oscar, am fi
avut si noi parte de oarece emotii, palpitatii, asteptari. Dar The
Movie e greu de inteles si in Europa, in tarile care n-au avut parte de
regim comunist , daramite in tara tuturor cainilor cu covrigi in coada.
Am incercat sa vad cat mai multe din filmele lui 2007, cand am ajuns la
No Country for Old Men, fusese deja nominalizat la Oscar, dar eu
il pandeam de mult timp, de cand citisem pe imdb opinia cuiva. Zicea ca
acesta e un film atat de bun, incat cu siguranta se va afla in top 2 al
productiilor cinematografice ale anului, iar daca asta nu se va
intampla inseamna ca 2007 se va dovedi a fi un an al naibii de
productiv in ceea ce priveste filmul. Ei bine, l-am vazut, dar cred ca
ar fi trebuit sa fiu si eu made in U.S.A. ca sa-mi placa si sa sa
inteleg efluviul de elogii. Adica, cinstit vorbind, m-a plictisit: o
poveste cu multi morti, cu o valiza de bani pe care o vaneaza tot felul
de rai, cu un fel de personaj principal care nu e nici bun, nici rau,
adica e un om aproape normal, ceva mai curajos decat mine sau decat
tine, ceea ce oricum nu-i foloseste la nimic. Poate tocmai asta e
ideea, ca de fapt nu exista super-eroi. O prietena zicea ca filmul asta "e foarte plictisitor si cretin si statut, n-am
inteles absolut nimic din el, oricum nu-mi plac fratii Coen, insa asta
mi se pare cel mai naspa…"  Dar are cele mai multe nominalizari. 
Dintre filmele vazute anul acesta, o parte deja au ajuns in recycle bin, adica le-am uitat pe loc, dar sunt si cateva carora le-as da cate o statueta, una faurita din vorbe si in forma de barbie ingropata in pumni in fata ecranului.
 
Across the Universe – e un film care va atrage cu siguranta
un nou val de fani Beatles.. Mi-a amintit in acelasi timp de Hair, de
Zabriskie Point, de Jason Pollock, de Andy Warhol, de Janis Joplin, de
Piata Universitatii, de Jack Kerouac, de Vonnegut, de Woodstock,  de
revolta care demonteaza sisteme, de nesabuinta de a darama fara sa stii
ce vei pune in loc, de visul american, de turme, de sovaiala artistului
in fata provocarii de a se ancora in social. Si m-a facut sa ma intreb
daca generatiile noi vor fi in stare sa iasa din ghinda in care
mistourile sunt singura arma impotriva alienarii. (In film apar si Bono
si Joe Cocker.) 
 
Atonement – mi-a lasat un gust amar atunci cand aveam
nevoie de dulce. Ceea ce numim alegere personala nu ramane doar in
cercul nostru stramt, se propaga in vietile celorlalti si le poate
distruge. Iertarea de sine nu e niciodata deplina si, vorba cantecului,
"ce-ai omorat omorat ramane".   "Gestul de bunatate" al eroinei vine
tarziu, prea tarziu pentru a mai conta, atat pentru ea, cat si pentru
ceilalti, le daruieste victimelor sale nemurire si dragoste eterna, dar
nu sunt decat cioburi lipite cu super-glue literar. Minciuna este un
evantai pentru un orgoliu marunt, racoreste pe moment, dar condamna pe
termen lung. Pe tine, spunatorul, dar si pe altii. 
 
Reign Over Me -   un film despre durere, despre fuga de realitate
intr-un univers de jucarie, despre incercarea, ca si in Atonement, dar
in alt registru, de a repara un rau mic iar si iar (schimbarea la fata
a bucatariei) pentru a nu-l mai vedea pe cel mare si ireparabil. Un film in
timpul caruia nu poti sa nu te intrebi daca amestecul in viata
altcuiva, o viata stricata si greu de dus, nu face mai mult rau decat
bine. Si daca exista pericolul ca celui pe care vrei sa-l repari sa-i
strici si farama de lume imaginara in care durerea e mai suportabila,
ce faci, risti?
 
Juno – o poveste delicata despre adolescenta, despre cum
esti tentat, la 16 ani, sa bagi varful piciorului in maturitate. Adica
un pic de sex, sa vezi cum e. Pai nu prea e, ca de fapt tu ai mai mult
chef sa-ti faci o trupa de rock decat sa faci copii. Sau sa-ti dai
ochii rimelati peste cap. Deci nu ti-i dai. Dar dupa ce ai bagat varful
piciorului undeva, iar monstrul, care se numeste viata de adult si care
e cah, a facut hap, poti sa-ti bagi picioarele (de tot)? Si cum fac
oamenii normali? Intai se indragostesc si abia dupa aia se reproduc sau
invers? Eu i-as da un Oscar lui Ellen Page (o stiu din Hard Candy),
iar pe Michael Cera l-as astepta sa ma creasca. Coloana sonora mi-e
tare draga, cateva zile am tot fredonat "you’re a part-time lover and a
full-time friend"…
 
Away from Her – dupa o casnicie de 44 de ani, sotia (Julie
Christie – cum a trecut timpul peste ea de la " Doctor Zhivago " pana
acum!) se imbolnaveste de Altzheimer. Se preface, vrea sa-l pedepseasca
pentru ceva din trecut, sau boala e reala? Sotul are ocazia de a da la
o parte cateva cortine ale propriei constiinte. "Nu m-ai iubit
niciodata", ii spune ea. Oare? 
 
Zilele trecute ma tot inghiontea o insemnare care avea ca punct de
plecare moartea lui Heath Ledger, dar n-am mai apucat sa o scriu. Pe
scurt, in aceeasi zi in care am aflat vestea am vazut un film care il
avea in rolul principal pe Heath, habar n-aveam care e distributia, dar
"asa merg lucrurile", vorba lui Vonnegut, si te trezesti cu cate o
coincidenta care te lasa perplex. Ei bine, in filmul asta (Candy,
din 2006), Heath joaca rolul unui narcoman, e o scena chiar la inceput
in care iubita lui e gata sa moara din cauza unei supradoze, dar el e
acolo si o salveaza. Ma gandeam, in timp ce urmaream filmul, nu numai
la faptul ca pe el n-a avut cine sa-l salveze, ci mai ales la faptul ca
omul nu invata niciodata din greselile altora, nici macar, in cazul lui
Ledger, din greselile personajelor interpretate.
 
Dintre filmele lui 2008 as recomanda Irina Palm, cu
Marianne Faithfull in rolul unei bunici al carei nepot e pe moarte. Pana unde esti dispus sa mergi
pentru a salva pe cineva drag? Si daca ceea ce pare sacrificiu facut pentru
altii e tocmai ceea ce te salveaza pe tine?
Recunosc, am o slabiciune pentru Marianne Faithful – cantareata,
actrita, fosta dependenta de droguri si fosta iubita a lui Mick Jagger,
prima actrita care a rostit cuvantul "fuck" intr-un film. Din cand in
cand, "The Ballad of Lucy Jordan" imi completeaza playlist-ul, e
povestea unei femei de 37 de ani, sotie si mama, care, in timp ce face
curatenie, se gandeste ca niciodata nu s-a indreptat spre Paris intr-o
masina sport, cu vantul jucandu-i-se prin par, asa ca se urca pe
acoperisul cladirii in care locuieste si… isi implineste visul. Nu-s
cinica, asa e piesa. :) Si uite cum de la film am ajuns din nou la
muzica, asa ca dau o tura si pe You Tube, sa caut Balada din 1979.
 

Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X