A venit vremea

martie 19th, 2008
http://ummma.wordpress.com
 
Multumesc oamenilor frumosi de aici, multumesc, Weblog. Ne vedem dincolo.

Primele

martie 11th, 2008
Primul om despre care am aflat ca are ceva ce se numeste blog: grey
 
Insemnarea datorita careia mi-am facut cont pe weblog: "mala", de vidal.  
 
Prima insemnare:
 
 14 octombrie 2005. O zi in care mi-am amintit ca odata, demult, mi-am facut
cont aici, dar parola nu mi-am amintit-o. Am recuperat intr-un tarziu
cheile, am intrat in camera asta goala si am inceput sa scriu. Nestiind
ce si de ce. Nestiind pentru cine.
 
 Primul comentariu:

  1. zemorena Sterge
    21.10.05 18:38:16

    zi-mi si mie te rog cum ai pus poza aia de sus, ca io numa nu reusesc :)

 Prima insemnare ascunsa:

pana la glezne     

prea multi demoni, prea multa noapte,
depresie, angoasa in paginile rasfoite. ce caut eu aici? pe cine caut?
daca ma molipsesc? sau poate sunt unde mi-e locul, incolonata in turma
de tristi, acceptand injectii cu suferinte inventate, invatand sa ma
bucur de ele ca de un drog. ma transform intr-un sambure de cireasa
amara pe care tot eu il voi inghiti in loc de somnifer? mai bine m-ai
lua acum de mana si m-ai smulge de aici.
 
Prima statistica:
 
Statistici
666
Vizitatori
16
Insemnari
14
Comentarii
0
Abonati
0
Colaboratori
0
Insemnari Colab.
0
Stelute
Ultima insemnare a fost pe:

26-10-2005 09:00
Creat pe: 19-06-200510:4
Ma sperie numarul de vizitatori. Hai, vino te rog, hai, treci la 667, sa pot
sa respir usurata.

Primul abonat: oagamaga

 
Primele stelute: 19.06.06  (100 de stelute anonime, ce m-am mai bucurat!)
 
Primul om pe care l-am convins sa-si faca blog: Laliman. Lali-Lalo, asa i-am spus intr-o zi, punand antagonisme in silabe.
 
Prima data cand am inchis blogul: septembrie 2006. Apoi au
picat.serverele weblog  Oamenii si-au pierdut insemnarile, iar eu m-am
trezit cu blogul redeschis, parca se daduse timpul inapoi fix cu o
saptamana. L-am lasat public si mi-am scos saptamana aia din minte. La
urma urmei, eu nu pierdusem nicio insemnare, ba chiar imi facusem un
blog nou, cel de pe blogspot. A ramas acolo pentru scrisul in soapta. 
 
Dincolo de ce se vede, multi oameni complicati.  Mi-a placut pe
weblog, n-am facut nazuri ca n-am template-uri si jucarele, nu mi-au
trebuit. A fost o vreme cand aveam multi prieteni, o vreme cand am fost
tare singura, o vreme in care am fost iubita, o vreme cand nu-mi mai apartineam, o vreme cand m-am jucat de-a ceasul, o vreme cand am fost revoltata, vremuri in care am fost
senina. Cand se simtea tristete in scrisul meu, primeam stelute, e o
empatie care nici nu trebuie explicata. Probabil ca si eu am dat cele
mai multe stele textelor dincolo de care vedeam durere. Oamenii
fericiti nu au nevoie de proptele, pentru ca au aripi. 

De multe ori, cand imi venea chef de scris, ma deturnam singura, textele mele erau mai triste decat mine. Alteori nu.

 
Acum: 
 
Vizitatori
Insemnari
Comentarii
Abonati
Colaboratori
Insemnari Colab.
Stelute
 
Pozitie in top
WeBlog RANKING
Evolutie punctaj
:
:
:
:
:
:
:
 
:
:
:
262729
372
4863
28
0
0
163255
 
3
39 644.7000

 

 
Si?
 
Mesterim, mesterim.  

Asa

martie 7th, 2008
E (aproape) ziua femeii , o colega mi-a furat  un buchet de zambile
albe, o alta povestea in gura mare despre "buci". Am vazut azi cohorte
de femei parfumate, coafate, margelate, in astfel de zile mi-e mila de
oameni. Privindu-le, ma gandeam ca un  vanzator de iluzii si-a scos
taraba pe strada principala, pentru a
patra oara in an: odata de Valentin, a doua oara de Dragobete , apoi de
1 martie, iar acum – la multi ani din nou! Si gata. Pana la ziua
voastra de nastere puneti la pastrat trei vorbe bune, la presat
narcisa, la deget inelul. Si vopsiti-va parul, unghiile, buzele si
taraba voastra veche. Puneti-va inima in ghips, dar sufletul pe tava
nu. Mai bine faceti o friptura. Sau niste snitele.
 
Peste doua ore voi zambi si eu corect, feminin, dar nu voi simti
ca e ziua mea. Nu-mi plac "zilele", pregatirile, planurile,
asteptarile. Ma intamplu firesc, fara liste, il am doar pe aici si pe
acum.
 
*
 
 Textul de mai jos nu-mi apartine. E un comentariu, de fapt, un
comentariu facut de un prieten al meu (om serios, fara jurnal online)
undeva, pe weblog. Il pun aici, cu voia lui, pentru ca inca nu am un
alt loc caruia sa i se potriveasca textul asta. Era, daca imi amintesc bine, o insemnare despre "ce vor barbatii". Il daruiesc femeilor, asaaaa, de aproape ziua lor.
 

"Sa mor io daca pricep despre ce e
vorba aici.

Ce altceva sa-si doreasca un barbat,
daca nu o femeie? O femeie care sa fie feminina si sexy, langa care sa-i fie
bine si sa se simta important si barbat.
Deci femeia trebuie sa-l atraga cu ce
i-a dat mama natura . Frumusete, nuri, inteligenta. Si i-a dat din toate. Nu
exista femei urate. Ar fi impotriva naturii.
Si cine dracu nu iubeste o femeie
fiindca-i inteligenta?!

Dar acum trebuie definita inteligenta
si felul in care se manifesta ea.
Ca fireste ca daca inseamna ca,
orice-as spune, imi dai arogant peste bot si ma lamuresti ca stii tu mai bine, o-ntind, daca nu-s cumva masochist.

Daca iti inchipui ca desteptaciunea a
fost, de cand lumea, apanajul barbatului si ca doar facand pe barbatul poti sa
o dovedesti, asta insemnand sa-ti renegi toate darurile si manifestarile
feminine si, in schimb, sa dai cu pumnu-n masa si sa injuri birjareste, fireste
ca nu poti cuceri un barbat. Ori, in fine, sa-l pastrezi, in cazul in care asta
a fost destul de curios si perseverent sa vada cum e un astfel de barbat cu
pasarica in pat.

           Nu stiu ce sa inteleg prin
inteligenta.
Cultura
sau abilitatea de a intelege natura, societatea si de a te orienta, adapta si
razbate pe lumea asta?
Poti fi un munte de cultura, dar
prost gatit in societate. Si invers . In plus, cultura este o notiune relativa.
Sunt cult in comparatie cu colegii mei de birou, dar ce ma fac daca ma
compar cu Paler, fie-i tarana usoara?

Mai degraba cred ca inteligenta este
capacitatea de a analiza si intelege lumea si de a te folosi de concluziile
trase si de darurile si abilitatile cu care te-ai nascut sau pe care le-ai dobandit
pentru a obtine ce-ti doresti de la viata.
Iar in privinta asta, femeia il conduce pe barbat inca din rai. Este, intradevar,
mai desteapta decat barbatul de la inceputuri. Il foloseste ca pe o unealta.
Din dormitor, conduce lumea. Ea a hotarat, clipind din gene, destinele
omenirii. A starnit si oprit razboaie dezmierdand. Hranindu-si unealta cu ce
avea ea nevoie sa fie hranita. Pana si in societatile exagerat patriarhale,
unde femeia merge cu capul plecat in urma barbatului, acasa ea conduce si
hotaraste de fapt.
Asta a fost inteligenta. Este
inteligenta.

De ce oare acum inteligenta feminina
ar trebui sa insemne sa pretinzi barbatului ce-ti doresti, refuzand de a mai da
ceva in schimb?

De ce as prefera o femeie careia i se
rupe de cum arata, care injura, ragaie si bea cot la cot cu barbatii, in locul
uneia care isi arcuieste sanii, clipeste din ochi si se alinta? De ce as
prefera sa fiu frustrat, injurat, folosit, umilit, desconsiderat, ignorat, si
jignit cu sinceritate in loc sa ma simt satisfacut si sa am macar iluzia ca
intereseaza pe cineva elucubratiile mele, ca sunt iubit si important?

Nevoia de a ne simti importanti vine
de foarte departe. Dintr-o frustrare originara. Rolul femeii in perpetuarea
speciei e hotarator. Ea sufera, risca si se sacrifica. Prin comparatie, partea
noastra e de-a dreptul penibila. Si atunci ne-am asumat tot felul de indatoriri
si ne-am inventat tot felul de ocupatii pe care le-am numit importante.
Politica, stiinta, filosofie, arte.

Dar acolo, in adanc, indoiala dainuie.
De aia avem nevoie sa ne confirmati si noua un rol serios in natura. Tot ce
facem de cand lumea facem pentru voi. Sa dovedim.

De ce dracu’ vreti acum sa faceti schimb?!
Sa mor eu daca pricep."

mmm

martie 2nd, 2008
- Care-i varianta masculina pentru " feminista "?
- Ntz. Numai minoritatile au grupuri , organizatii si "zile".
- Dar femeile sunt mai multe.
- Si?

 

Pisici

februarie 26th, 2008
Stateam cu gandul la nimic,  apoi am inceput sa miaun. Miiiu,
miiiiu, asta-i miorlait de matza satisfacuta, azi a facut o multime de
lucruri bune, e dreptul ei sa stea cu gandul la nimic. I-ul din
mijloc nu e agresiv, e doar un pic alintat. 
Pisicile din fata blocului, cele care au voie la subsoluri si care se aduna sub fereastra la un simplu ssss ,
miorlaie intr-o gramada de feluri. Baietii au un ooo gros: moooou, ii
stiu dupa voce.
Meeeeu! Asta inseamna "mi-e foame". Aud e-urile si stiu ca trebuie sa scotocesc in frigider.
Cand vine vremea imperecherii, se inmultesc vocalele:
iaaouuu. Dupa o vreme se inmultesc si pisicile care ies din hrube.
La inceputul meu nu a fost cuvantul, mi-ar spune ala mic si intunecat. Pe mine m-au precedat diftongii, triftongii, hiatul. 
 
La inceputul meu a fost o fata cu parul lung si negru, care
astepta autobuzul. Ploua torential . Tata a trecut pe acolo, a vazut-o
si a stiut ca e femeia lui. Mai tarziu, am citit o poezie: ea-si
intinde parul negru de la usa pan’ la pat, sa nu greseasca barbatul
drumul lui predestinat. Pe vremea aceea aveam o pisica gri, o chema
Felinni si imi raspundea la toate intrebarile. Spune-mi, iau la
facultate? Maau! Dar viata mea, viata mea cum o sa fie? Miiiu!
Felinni a murit in cea mai frumoasa zi pe care mi-a fost dat s-o traiesc. Probabil pentru ca nu mai aveam nevoie de raspunsuri.
 
  
 

Free Image Hosting at www.ImageShack.us 

Prima poiezica din viata mea

februarie 20th, 2008
Vorbeam cu Alma si brusc imi amintesc de prima poezie pe care am
scris-o. Aveam 13 ani si eram o revoltata, pe vremea aceea incepeam
jurnale si uitam de ele, mama mi le gasea si-mi corecta cu rosu
"abea"-urile.  Stai sa-mi caut carnetelul bleu, zic, si pun poiezica pe
blog. Carnetelul ala s-a terminat cand aveam 15 ani si 5 luni, pe
ultima pagina e scris cu verde George, mai jos e Mihai, apoi numarul de
telefon al Mirelei, iar dedesubt, inghesuit, adresa unui Adrian din
Constanta. Poeziile din carnetelul bleu au toate data si ora, ba mai mult, au si
dedicatie: pentru Mihai, pentru Toto , pentru V., etc., etc, etc. Ma
indragosteam in fiecare recreatie, ma dezindragosteam in urmatoarea,
aveam atatia muzi!
Dar prima poezie, incredibil, nu e de dragoste. Ia s-o copiez eu aici, pfff, ce lunga e. Si paunesciana.
Poate fi considerata leapsa.  Care-i prima poezie pe care ai scris-o in viata ta?
 
  
Nu sint nebuna, sint realista,
Ca lumea aceasta mi-o cere murind,

Tu plangi cand esti vesel, eu rid cand sint trista

Si NU este DA si se moare traind.

Si totusi sint altfel de cum sinteti voi

Si totusi imi urlu durerea in gand

Tot inotand ma ingrop in noroi

Si de-acolo aud cum se ride plingind.

Eu cred in "nu e", dar cred si-n "exista",

Parca vreau sa traiesc, parca vreau sa mai mor,
Nu sint
nebuna, sint realista,
Simt ca am, dar nu am puterea sa zbor.

Mai cred ca-mi dati dreptul sa tind catre pisc,

O, voi, idiotii mileniului nou.

Si sustin ne-ncetat ca am dreptul sa risc

Picurind adevaruri din virf de stilou.

Sa-mi faceti, va rog, sa-mi faceti morala,

Negati-ma-ntruna cand spun ca exista

O altfel de lume. Ma-ntorc. Plictiseala.

Nu sint nebuna, sint realista.

Sa-mi faceti morala si nu voi fi trista.

Puteti sa urlati. Eu raman totusi buna,

Dar dati-mi dreptate cand spun ca exista

Putini sanatosi intr-o lume
nebuna

Poate sint si nebuna, dar sint realista.

 

  :D   (aveam 13 ani, eram si eu mica si realista, ce?)

Fuga(r)

februarie 19th, 2008
Cel mai mult imi place sa teoretizez in gand. Atunci cand o fac cu
voce tare, ma simt de parca as tine discursuri si nu, asta nu-mi e pe plac. Sau vine
cate cineva si zice ba nu, imi dau seama ca are si el dreptate si uit
ca voiam sa ajung undeva, ma abat pe stradutele gandurilor franjurate,
doar sunt dependenta de drumuri inguste, care se ramifica, ah, cata
slabiciune ! Si mai e ceva: cand teoretizezi in fata altora, parca ai
crea asteptari. Pana si eu ma astept de la mine sa fiu asa cum zic ca
trebuie, ca doar stiu cum, nu? Si daca stii cum e bine, de ce sa nu
faci asa? De ce sa te tot abati de la drumul drept? De ce sa calci
bombeuri, inclusiv al tau? De fapt, acum nu prea mai stiu nimic, dar
mai demult stiam. Teoretizarea e ca o eticheta pe care ti-o pui. Asa ca
imi spun: mai bine nu vorbi despre dreptate, despre adevar, despre
prietenie, daca ai de gand sa dai sentinte. Pentru ca in primul rand
tie ti le dai. Cred ca de-aia mi-am dezzvoltat latura de maestra
deturnatoare, ca sa nu pornesc pe coclauri ale logicii, tentante, ce-i
drept. Atunci cand incalci o regula pe care chiar tu ai enuntat-o,
prietenul, vecinul, amicul, iubitul, bloggerul din lista de favorite se
uita la tine cu ochi mirati si acuzatori. Pai n-ai zis tu ca… ? Am
zis, am zis.
Asa ca de  ma loveste cheful de teorii vaporoase, cu inlantuiri logice,
prefer sa imi bag calusul in imbolduri. Mai bine lasa, vorbesc despre
intamplari, despre fiecare in parte. Fiecare intamplare e o viata mica.
Teoriile din adancul intamplarii sunt valabile doar pana pui primul
picior afara. Si chiar si asa, tot vine vocea odata si-odata si spune:
"pai n-ai zis tu ca…?" Am, zis, am zis, insa atunci eram altcineva.
Dar imi place sa ascult sau sa citesc teoriile altora, daca au cuvinte potrivite. Si povesti, si scrisori, si ganduri razlete.

 

The Man from Earth

februarie 17th, 2008

- Am ar?tat unele adev?ruri pentru ca s? fie mai bine.
- Crezi c? doar la asta se refer? religia? Vinde speran?? pentru supravie?uire?
- Vechiul Testament vinde fric? ?i vinov??ie, iar Noul Testament e un
cod nou de etic?. Pus n gura unor poe?i sau filosofi mai de?tep?i decat
mine, nu nseamn? nimic. Mesajul nu e niciodat? folosit. Frica a
construit biserici. 
 
Am uitat sa recomand filmul asta, The Man from Earth, un film pe care unii l-ar putea considera blasfemiator.
 
As fi scris mai mult despre el, dar n-am avut timp. Am gasit insa un comentariu pe IMDB care spune cam ce as fi spus si eu, asa ca l-am (tr)adus aici:
 
"Filmul este o abordare EXTREMA a credintei, filosofiei,
tehnologiei, a felului in care invatam, in care gandim , a modului in
care percepem lucrurile, bazandu-ne pe logica noastra si pe
cunostintele acumulate. Nu am citit cartea inca, dar categoric o voi
face, chiar si numai pentru a ma pune la curent cu restul de discutii
si argumente care nu apar in film. Am ezitat mult daca sa vad sau nu
filmul si am facut-o doar pentru ca nu aveam altceva mai bun de facut.
Dupa cateva minute, am fost captivat si nu m-am mai putut desprinde. Cineva scria ca filmul reuseste sa te faca sa-ti doresti sa fii si
tu unul dintre personaje si sa-i adresezi propriile intrebari
personajului principal. Avea dreptate. Aceasta productie nu are scenele de
actiune, de sex sau de violenta pe care ne asteptam sa le gasim la un
film si care uneori ne plac. Tot ce avem aici e o poveste. O poveste care te
face sa pui la indoiala tot ce credeai ca stii. Ma indoiesc ca acest
film  "iti va deschide ochii" catre un nou fel de a gandi  sau ca iti
va produce o revolutie in creier, dar garantez ca si in eventualitatea
in care nu-ti va placea deloc, tot vei dori sa discuti indelung despre
el dupa ce se termina, mai ales daca il si vizionezi impreuna cu
cineva." 
 
 
 

Am dat-o-n bara! Povestea unei saptamani

februarie 16th, 2008
Da, am dat-o-n bara. Pe Ea, pe masinuta mea rosie si credincioasa.
Intr-o bara de Logan, care se aventurase intr-o intersectie pe galben,
eu in urma sa, cu ochii aproape inchisi dupa o noapte alba, grabita
sa ajung undeva la 8 fix, nervoasa din cauza camioanelor care imi mancasera
deja doua "verzi" din viata, minutele treceau, tocmai scrisesem pe
blog ca m-am saturat de pedala de acceleratie. Am apasat-o furibund  si
BUF! In aceeasi intersectie avusesem acum trei ani o poveste de
dragoste cu un camion. E vina mea, zic,  trezindu-ma de-a binelea in
gerul de afara. Nu-i nimic, se mai intampla, spune soferul Loganului,
un om bland si oarecum jenat de faptul ca-mi statuse in drum. Dupa
declaratiile de la Politie, m-am dus sa beau o cafea fierbinte, tocmai
aflasem ca nici nu era cazul sa ma grabesc sa ajung la 8, intalnirea se
amanase pentru ora 11. Ceasul rau, rostesc cliseistic, apoi imi pierd
telefonul. Ce zi, ce zi! Si e abia luni. 
 
Marti, cu un telefon nou, a carui prezenta in buzunarul din fata
al gentii o verific din jumatate in jumatate de ora, ca orice patit, 
imi indeplinesc indatoririle cetatenesti, mai fumez, mai povestesc
colegilor aventurile de luni, e cate-o zi de-asta pe care iti vine s-o
scoti din calendar, zice unul. Dar macar ai Casco? intreaba altul. Da,
da, raspund eu naiv, tocmai inainte de a suna telefonul, telefonul cel
nou si bine pazit. Din pacate nu puteti beneficia de asigurarea Casco,
nu aveti revizia tehnica  la zi. Aaaaa?  Bu-hu-hu, continua bufnita,
reparatia masinii costa peste 2000 de euro. Marti, trei ceasuri rele.
Plus cele de luni. In cazul asta, ce fac? O vand. Dar mi-e mila de ea
ca de un om.
 
Miercuri. Se apropie un concurs important, am toate materialele de
care am nevoie in cabinet, e miercurea in care incep sa-l uit pe marti
si in care luni devine deja o anecdota de fumoar. Dar stai asa, unde-s
hartiile mele, unde-s dosarele? Tocmai am aruncat dimineata niste
hartii, imi spune o colega, am facut un pic de lumina in cabinet, ca
prea se adunasera multe. Si teancurile alea de pe raftul al doilea?
Unde le-ati pus? Le-am aruncat, m-am uitat la date, erau
si hartii din 2004 si nu era nimic oficial, asa ca am crezut… Oooo,
dar erau materialele mele, le-am strans, le-am pastrat, aveam nevoie de
ele. Sunt dezolata, imi raspunde colega. Asta e, ceasul rau, zic
iarasi. E miercuri. Nu-i nimic, o iau de la capat, la urmei urmei am
totul in cap, nu trebuie decat sa-mi aduc aminte.
 
Joi. Uraaaaa, materialele mele nu sunt aruncate-aruncate, ci
depozitate intr-o cladire veche, e o echipa care se ocupa de reciclarea
hartiei si… da,  gasesc administratorul, imi deschide usa, petrec o
ora si jumatate intr-o camera cu multe cutii de carton pline cu foi si
praf, aveam praf si-n suflet cand am terminat si am iesi… ooo, nu!
M-au incuiat inauntru. Controlez geanta, telefonul cel nou e la locul
lui, dar n-am apucat inca sa introduc numerele prietenilor, colegilor.
Am doar doua numere, asa ca e musai sa inceapa actiunea "lantul
slabiciunilor". Dupa inca jumatate de ora, un cavaler in salopeta ma
elibereaza din temnita, alaturi de el Silviu moare de ras. Asta-ti mai
lipsea, fata, hai sa bei o cafea fierbinte. N-am mai avut cand, odata
ajunsa in cladirea principala, cu teancul de foi recuperate in brate,
ma vede R., care se si repede: Unde umbli, Umm? Hai repede la mine in
birou sa dai un interviu, au venit unii de la un ziar, vor sa faca si
poze, dar vezi ca ai praf pe fund. Da, am. Stai sa ma spal pe maini si
sa ma dau cu ruj. In poza pentru ziar apare o fiinta zambitoare imbracata
in rosu, cu o revista in mana. Oarecum imi seamana. Sa mai facem cateva? Nu, lasati-o pe asta. Seara vine cu o
veste care, credeam eu, avea sa puna capac saptamanii: s-a schimbat
metodologia pentru concursul de maine. Care, cum, de ce? Iarasi
telefoane, telefoane pentru a face rost de alte numere de telefon,
nervi. Gandeste pozitiv, gandeste pozitiv, imi sufla eul cel optimist,
ghemuit in cosul pieptului.
 
Vineri. Prima etapa a concursului pe care-l asteptam. Telefoane
date, telefoane primite, telefoane trantite, orgolii.  Acum as putea sa
fac un rau cuiva, un rau mare. Mare de tot.  Gandul ca pot si ca aleg,
ca de obicei, sa nu o fac, ma linisteste. Dar ar merita, imi susura I..
Da, ar merita, dar eu as merita oare sa port povara raului facut? Doar
faptul ca am gandit urat ma infioara. Se termina ziua de lucru, e
vineri, ma, hai sa vedem niste masini. Ma hotarasc la un nissan micra
la fel de rosu ca masina mea abandonata intr-o curte. O masina mica si
prietenoasa, seamana cu cealalta, vai, ce mila imi este inca de ea, imi
spun, apoi ma gandesc din nou la prototipuri, la faptul ca mereu m-am
apropiat de oameni care semanau cu alti oameni pe care i-am iubit. Nu-i
inlocuiesti, doar iti amintesti mai des de ei in felul asta, iata o
minciuna convenabila. Oamenii, masinile. In minte deja s-a scris si o
insemnare despre oamenii-camioane, cei care "stau in fruntea tuturor",
asa, ca in reclama aia, cei care intra pe contrasens si te obliga sa
franezi pentru a supravietui. Intr-o zi poate o voi ordona in randuri
de cuvinte.
Inainte de a ajunge acasa, mai dau un telefon. Tu ai un Nissan,
parca asa imi aduc aminte, gandul nerostit e asta: de fapt nu vreau
decat o confirmare ca am ales bine. Aaaa, nuuu, Nissanul e excelent,
dar  e valabil doar pentru masinile mari, micra asta nu-si merita
banii.  Nici macar pentru ca e atat de rosie? intreb buimaca. Eu, care
nu ma pricep la masini, care nu inteleg o iota din limba aia cu
cilindree, tipuri de motorizare , filtre de benzina, bla bla bla, eu,
care nu deosebesc o marca de alta, iar cand zic "uite, asta-mi place",
sigur e un Porsche, neaparat rosu, eu, care nu ies din oras decat in
masinile altora, pe locul mortului, eu, care acord si prioritate de
stanga cui se nimereste, chiar si carutelor si matzelor negre, ce
nevoie sa am eu de-o masina mare si puternica? Asta imi trece prin
minte in timp ce descui usa. Voi porni calculatorul, voi intra pe Google, voi scrie acolo "masini" si  voi "alege-o" pe prima
care apare. Nu mai apuc, pentru ca suna telefonul. E mama. Imi spune cu
o voce pierduta: "mi-e rau, am chemat salvarea". Ies in fuga, pe drum
repet "Tatal nostru" de 50 000 de ori. Urmeaza niste ore in care urc si
cobor scarile spitalului. E bine, nu e nimic grav, zic medicii pana la
urma, dar o mai tinem cateva zile.
 
Ajung acasa noaptea, e inca vineri, e inca vineri, ma dor talpile… adorm. Visez
ca cineva imi aduce o caseta video in care eu cant pe o scena, sunt in
clasa a 12-a, port o fusta neagra cu bretele si zdranganele colorate.
Si gata. Gata! Cica ar fi fost si Mos Valentin saptamana asta, uite cum
am ratat ocazia de a scrie despre feromoni care trepaduseaza, despre
flori, inimioare si tot alaiul de obiceiuri rozalii, hai sa le-adunam,
copii, de prin toate culturile, pentru ca, nu-i asa, orice prilej de
sarbatoare e bun, indiferent cat e de kitschos.
 
A fost o saptamana lunga. A fost, da? Azi e sambata si e minunat, viata e frumoasa. Viata E! 

 

Mie mi-e dor

februarie 10th, 2008
Mie mi-e dor sa urc un munte si sa fie vara cu ploaie, sa am hanorac si umbrela lunga pe care s-o folosesc drept baston.
Mie mi-e dor sa nu mai scriu pe blog, sa nu mai am blog deloc, ca pe urma sa mi se faca dor sa am.
Mie mi-e dor sa merg mult si sa beau apa din sticla, mi-e dor ca
gleznele mele sa nu-si mai intinda tendoanele catre ambreiaj si
acceleratie .
Sa fac parte dintr-un sir indian care urca un munte, am mai spus
asta, inseamna ca e un dor  mai vechi si iata ca-l recunosc, semn ca
sunt pregatita sa mi-l vindec.
Intr-un sir indian nu poti s-o iei la goana, esti limitart, uite
un r rrratacit in cuvant, il las aici, gleznele celui din fata,
miscatoare, intinzatoare, ascuse in margini inalte de bascheti sau,
dimpotriva, dezvaluite intre tenisi si colanti , numai atat cat ochii
mei sa aiba motiv sa numere zvacnirile pasilor, ridicate in tendoane si
muschi, devin un tablou cinematic care ma fascineaza. Sa uit de febra
musculara in febra numaratorii, cand numeri, nu te gandesti la nimic,
asa imi pacalesc si frica de avion. Cu celelalte frici e mai greu, ar
trebui sa numar pana mor.
Mie mi-e dor de o frica noua, de frica de a nu deveni prea
ordonata marsaluind in sirul indian. Intre dor si frica as face o
multime de lucruri, as umple nenumarate sertare cu teancuri de foi si
dosare, iar cand momentul fricii ar veni, as incepe sa le numar si pe
ele, n-ar ramane nenumarate. Vezi, deja am antidotul, nu ramane decat
sa-mi iau inima in dinti si bocan… nu, ar fi vara. 
Mie mi-e dor de vara, de fapt, asta venisem sa spun, rostirea e o
masura radicala atunci cand ai nevoie de limite. Neiesind din sir, n-as mai da pe-afara, mi-as potrivi pasul dupa cei
din fata mea, iar cei din urma ar fi dependenti de mine, as fi monotona si riguroasa. Limita
radicalului este egala cu radicalul limitei, imi sufla un eu mai vechi,
care stia terorii cu siruri. Eul de azi stie mai bine nudul lui
Duchamp, coborand scarile, insirandu-se,  desirandu-se, desprizandu-se
de sine si cautandu-se in pasul urmator.
Mie mi-e dor sa urc un munte si apoi sa-l cobor. 
 
 

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X